Fac parte dintr-o generație puternic pasionată de Grecia Antică. Am crescut, ca și mulți alții, citindu-i pe Rick Riordan și Madeline Miller, constant prins într-un dialog între ficțiunea young adult și miturile Antichității. Acum însă, tinerii care citeau retelling-urile moderne ale adolescenței au crescut, au studiat și au citit și sunt gata mai mult decât oricând să cunoască literatura lui Anne Carson, câștigătoarea premiului Nobel de anul acesta.
Critica lui Wilson, compliment pentru Carson
Emily Wilson spunea în articolul ei critic, care a divizat clasiciștii din întreaga lume, că Anne Carson scrie poezie pentru un public larg de adolescenți și tineri americani, care o slăvesc pe autoare cu un devotament religios. Chiar dacă remarca se vrea a fi batjocoritoare, Wilson admite întâmplător un adevăr optimist, anume că pasiunea construită de-a lungul adolescenței pentru cultura greacă are șansa să-și găsească în sfârșit finalitatea în opera matură a unei scriitoare complexe. Tot răul spre bine. Așa că nu-i de mirare că o masă de tineri născuți în anii 2000 și-au însușit-o pe autoare ca fiind una de-a lor: trauma, corporalitatea, singurătatea, toate sunt teme care, plasate pe fundalul anacronic al mitologiei, ating fix ce trebuie ca să emoționeze generația mea hipersensibilă.
Dacă totuși n-ai auzit până acum de autoarea canadiană și dacă opiniile diverse care circulă pe internet te-au intrigat suficient de mult, ai aici un ghid care să te ajute să îi descoperi proiectele diverse și să-ți faci pe cont propriu o părere despre laureata de anul acesta.
De unde să începi cu Anne Carson?
Înainte să plonjezi cu avânt în opera autoarei, cred că o idee bună este să citești „Beware the men whose handwriting sways like a reed in the wind”, publicat în London Review of Books, unde poți să-l citești gratis. Eseul vorbește despre importanța scrisului de mână pentru procesul creativ și cum boala Parkinson a afectat-o pe scriitoare în această îndeletnicire atât de dragă ei. Atitudinea confesivă și vulnerabilă amintește de volumele de poezie, iar citatul din Barthes, repetat obsesiv, „How to draw a line that is not stupid”, rezumă perfect minimalismul mult contemplat al operei lui Anne Carson.
„Glass, Irony, and God”
Acum că te-ai familiarizat cu autoarea, ești gata să citești volumul de poezie „Glass, Irony, and God” (1995), cartea care include și probabil cea mai cunoscută poezie a ei, „The Glass Essay”, în care naratoare împletește viața și opera lui Emily Bronte (care este amintită intertextual de-a lungul întregului portofoliu artistic a lui Carson) cu propria experiență a despărțirii de fostul iubit. În plus, i-ați timpul necesar ca să citești și celelalte poezii mai puțin cunoscute din volum. Rilke spune despre ironie că „dacă ți-e teamă că te înveți prea mult cu ea, atunci îndreaptă-te către lucruri mari și grave, față de care ironia rămâne mică și fără sprijin”.
„The Fall Of Rome: A Traveller’s Guide”
Asta face Carson în poezia „The Fall Of Rome: A Traveller’s Guide”. După pasajele amuzante și pline de ironia specifică autoarei cu privire la stângăcia turiștilor străini veniți la Roma, transformă statutul turistului în cel al omului înstrăinat, care nu-și găsește cuvintele și nu se poate adapta la situațiile neprevăzute ale vieții. Volumul conține și seria „TV Men”. Autoarea ia diferite personalități istorice, precum Socrate sau Sappho, și le imaginează în diverse producții televizate. Seria va continua și va fi revizitată și în volumul „Men in the Off Hours”. Astfel se deschide postmodern procesul de creație și revizuire către cititor.
Carson, între Academie și pop culture
Dacă a fost prea mult și vrei să iei o pauză de la poezie, trebuie să știi că, în ciuda așteptărilor, autoarea/cercetătoare și-a luat timp să coboare din turnul de fildeș al Academiei și să interacționeze și cu pop culture-ul. Astfel, de exemplu, ea a produs în colaborare cu artista Rosanna Bruno o bandă desenată numită „The Trojan Women” (2021), în care personajele lui Euripide sunt imaginate sub formă de animale și a reușit în eseul ei, „On Rosalia”, în care o laudă pe artista catalană, să compare concertul ei cu teatrul antic Atenian.
În final, cred că ești gata să citești probabil cea mai lăudată carte a lui Anne Carson, romanul în versuri, „Autobiography of Red” (1998), tradus în română la editura Trei ca „Autobiografia Roșului”. Pornind de la poemul lui Stesichoros, care relatează una dintre muncile lui Herakles/Hercule, în care eroul trebuie să-l omoare pe Geryon pentru a-i fura turma de vaci roșii, autoarea și-l imaginează pe monstrul Geryon drept un tânăr confuz și pierdut într-o lume plină de prejudecăți. Cu pielea roșie și înaripat, această înfățișare grotescă devine în roman un simbol al problemelor legate de dismorfie, corp și queerness.
