Filmul de război a servit de-a lungul timpului drept cadru pentru poveștile romanțate ale frontului, mitul eroului luptător sau mândria națională a victoriei. Totuși, efortul ultimelor decenii de a deconstrui aceste narative a oferit o nouă cheie prin care să privim războiul. În acest context se înscrie și Coward, noul film regizat de Lukas Dhont, pe care l-am văzut cu ocazia Les Films de Cannes a Bucarest. 

Niciun glonț nu e tras pe ecran

Violența e minimizată în așa fel încât să nu intereseze în mod direct, dar nici să nu uiți că există. Astfel, istoria sângeroasă a tranșeelor belgiene este lăsată în urmă pentru a ți se face cunoscută o micro-istorie, cea a iubirii dintre Pierre (Emmanuel Macchia) și Francis (Valentin Campagne). Primul este un băiat de la fermă, obligat să strângă corpurile neînsuflețite de pe frontul Primului Război Mondial. Al doilea este un fiu de croitor, care servește nația din trupa inapților. Grup destinat să distreze trupele prin diverse performance-uri. 

Doi actori principali, un premiu împărțit la Cannes

Nu e de mirare de ce ambii actori au împărțit la Cannes premiul pentru cel mai bun actor. Personajele lor pot doar împreună să se sustragă dramei războiului, completându-se atât de bine pe ecran. Pierre își poartă incomod corpul, mișcările lui stângace și vorbele puține îl fac să-și găsească stânjenit locul în spațiul ultramasculin al războiului. Francis se mișcă dansând, își contorsionează trupul cu o fluiditate naturală și performează cu încredere rolul său în garnizoană. Aș vrea totuși să mă opresc puțin aici și să-i ofer laurii lui Valentin Campagne. Acesta reușește să înțeleagă cum corpul dansatorului și cel al soldatului se intersectează în multiple momente. Astfel, îți găsește locul în ciclul unor actori, care, la fel ca el, au beneficiat de această sensibilitate. Amintesc aici, evident, pe Denis Lavant în Beau Travail și pe Franz Rogowski în Disco Boy. 

Arta și marile tragedii istorice

Tot de la personajul lui Francis se nasc și cele mai bune momente ale filmului, anume performance-urile. De-a lungul acțiunii, filmul își ia timp ca să îți arate diversele piese, dansuri și cântece puse în scenă de trupa de inapți. Dhont îți sugerează că în timpul unei tragedii istorice, oamenii au nevoie de artă ca să supraviețuiască. Îmbrăcând costumele create de Isabel van Renterghem din funii, sârme, cârpe și chiar parașute, actorii micilor piese transfigurează realitatea războiului în performance. Inspirată de picturile lui Ensor, designera reușește să pună în scenă momente carnavalești. Acestea înfloresc filmul și umplu de fantezie spațiul tipic auster al frontului.

Iubirea își găsește un refugiu în momentul asocial al războiului

Piesele agită și emoționează soldații prin flamboianță și zgomot. Performance-urile sunt în contrast cu iubirea secretă dintre cei doi protagoniști, care este doar șoptită între pereții și pânzele decorului. Spațiul heteronormativ al garnizoanei este cadrul în care se naște povestea celor doi. Cu toate că te-ai aștepta ca relația să fie pusă la încercare de acest lucru, ea își găsește mai degrabă un refugiu în momentul asocial al războiului. În lipsa cutumelor lumii, perechea poate, aparent, să trăiască în libertate pe front alături de ceilalți soldați, care nu pun niciodată la îndoială apropierea celor doi și sunt mereu dornici să participe în sesiunile de cross-dressing alături de ei. Totuși, această idee atârnă de o sfoară subțire. Nu trebuie să cadă în plasa unei idealizări a mediului teribil în care sunt forțați să existe. 

Iubirea dintre cei doi acaparează totuși aproape întreg filmul. Acest lucru naște și numeroase scene atent estetizate și pline de sensibilitate. Momentul în care Pierre îl ajută pe Francis să-și radă părul de pe picioare pentru rolul său de cabaret este, ironic, cea mai senzuală scenă din film. Rar poate căpăta o activitate așa de mundană o valoare atât de importantă, ca atunci când cei doi urmăresc lama care se plimbă de-a lungul piciorului lui Francis.

Dezertorul, o victimă a războiului

Pe lângă scenele de intimitate, filmul păstrează și un comentariu social important cu privire la dezertori și modul în care sunt tratați în război, dar și în afara lui, idee sugerată și prin titlul filmului. Frica celor care decid să fugă nu mai este privită cu dezinteres, ori înțeleasă ca un semn de lașitate sau egoism, ci este studiată cu afectivitate și atenție. Astfel, dezertorul este o victimă reală a războiului, alături de care ești lăsat să empatizezi.

Coward s-a simțit ca o istorie șoptită. Nu a vrut să deranjeze magnitudinea tragediei războiului, dar care a înduioșat puternic tocmai prin micimea ei. Filmul reușește să facă tot ce își propune foarte bine. Profită de simplitatea lui pentru a crea o abundență de momente creative prin care să îți transmită o sensibilă poveste de iubire.

Natalie Musteață, cineast româno-american, premiat la Oscaruri
Natalie Musteață, cineastul româno-american premiat la OscaruriFilm

Natalie Musteață, cineastul româno-american premiat la Oscaruri

Andrei RoszAndrei Rosz18 martie 2026
DOAMNA S., o poveste despre viațăInterviurile Incoultural

DOAMNA S., o poveste despre viață

Andrei RoszAndrei Rosz13 iulie 2026
Malibu Rising (Scandalul din Malibu) : Hit sau dezamăgire estivală?Cărți

Malibu Rising (Scandalul din Malibu) : Hit sau dezamăgire estivală?

Ilinca FloroiuIlinca Floroiu27 septembrie 2026

Leave a Reply