Acum câteva zile, când era puțin mai cald pe afară, mi-am luat geaca de piele, un pix și o agendă, și am plecat spre Universitate. Undeva pe lângă kilometrul 0 al Bucureștiului am zărit-o pe Raluca Balan, cu care și propusesem o întâlnire. Ne-am instalat rapid într-un loc ceva mai retras și am început să povestim. Despre România… Despre Franța… Despre ce înseamnă să fii voluntar… Despre viață și experiențe… Despre a dărui.
Călător prin Franța
Raluca a trăit libertatea pe propria piele. După ce a terminat Actoria la Cluj, Raluca și-a propus un masterat, pe care linia destinului nu l-a acceptat. Dar cum oportunitățile sunt după colț, i s-a ivit o „fugă” în Franța.
„O asociație din Sibiu căuta un voluntar pentru a fi trimis în Rennes. Asociaţia de prietenie Ille et Vilaine – Sibiu este cea prin care am aflat câte oportunități de voluntariat există.”. Așa a și început povestea Ralucăi, în Franța.
Am rugat-o pe Raluca să facem un salt în timp, în perioada liceului. Aceasta mi-a povestit că a terminat Liceul bilingv francez și că încă de atunci își dorea să viziteze Franța, cu atât mai mult cu cât, visul ei era să devină ghid turistic al lumii francofone. „Prin a 9 a, îmi doream să plec un an cu Erasmus în Franța. M-am înscris, dar atunci nu am fost selectată. Știu că erau mai multe țări din care puteam alege, parcă și America, dar eu am ales Franța. În a 11 a, am reușit, totuși, să plec cu un Erasmus timp de 6 zile la o familie în Franța.”.
Am încercat, înainte de toate, să aflu ce presupune o astfel de călătorie, care sunt costurile, care sunt compensațiile. „Când pleci în Serviciul Civic, în acest tip de experiență, statul Francez te plătește. Tu lucrezi pentru ei și lunar primești o sumă de bani. Eu primeam în jur de 600 de euro din care 100 erau dați pentru cazare. Deci vreo 500 rămâneau pentru mine, pentru călătorit și pentru mâncare. Transportul în comun era gratuit pentru mine, fiind inclusă în Serviciul Civic. Medicalul era gratuit. Oricum ei au un tip de gratuitate a serviciului medical. E un fel de compensare în funcție de salariul primit.”.
28 septembrie 2023
Raluca pleca spre Sibiu, unde avea să fie instruită pentru viitorul ei job din Rennes. „Am fost învățată cum să promovez înfrățirea dintre Sibiu și Rennes, și în plan secund, valorile Uniunii Europene.”. Apoi, a plecat spre Franța.
„Am aterizat pe Charles de Gaulle, de unde am plecat direct spre Rennes. Mai mult de atât, din prima zi, eu una nu îmi amintesc. Mi-a luat vreo câteva zile până să realizez.”.
Cu un bagaj imens de așteptări, cu o lume conturată în minte, cu pasiunea pentru universul francofon, „am fost dezamăgită”. „De asta m-am și întors de acolo. Acum îmi e dor, dar e o nostalgie legată de momentele frumoase trăite acolo. Am rămas dezamăgită de felul lor de a fi. Mă așteptam să fiu primită în alt fel. Îmi imaginam cum i-aș fi primit eu și m-am trezit la realitate prin cum m-au primit ei. Cei din asociație au fost minunați, m-au primit extraordinar. Mă refer la oameni în general. Nu cred că mi-aș putea face prieteni francezi. În 10 luni de zile mi-am făcut o mulțime de prieteni, dar doar unul francez. Cred că sunt mai reci ca oameni, dar și după ce te împrietenești cu ei, sunt niște oameni minunați.”.
Am adresat întrebarea firească. Am încercat să aflu dacă au existat discriminări sau reticențe, ținând cont că venea din România. „Foarte mulți mi-au spus că sunt extenuați de valul imens de migrații. Foarte mulți mi-au spus că le-a crescut respectul față de români, de când au migrat mai mulți medici români în Franța, și că și-au schimbat punctul de vedere. Eu nu am simțit niciodată o problemă că sunt româncă. Nu m-a jignit nimeni, nu s-a luat nimeni de mine. Auzeam doar lucruri pozitive când le spuneam că sunt din România.”.
Cum e spațiul francofon?
Raluca mi-a confirmat ceea ce tot auzisem despre spațiul francofon și reticența lui de a vorbi limba engleză.
„Mă enervau că refuzau să vorbească în engleză. Au o ideea fixă despre cum limba lor este foarte importantă, și din acest motiv, refuză să vorbească engleza. Nu aveau răbdare să mă asculte. Îmi era greu să țin pasul cu ei, simțeam că nu mă ascultă, că nu au răbdare cu mine. Când ei au venit în România, am ținut neapărat să vorbim doar engleză ca ei să ne înțeleagă. Probabil că e și în spiritul nostru. Când ești o țară mai mică îți dorești ca țara mai mare să te priceapă.”.
Ca să înțeleg mai bine reticența francezilor asupra englezei, dar și cum s-a confruntat cu bariera lingvistică, am întrebat-o pe Raluca în ce moment a simțit că e „de-a lor”. „O lună am trecut dând din cap și zâmbind. Am ajuns acolo crezând că știu franceză, dar nu era așa. Toată franceza învățată din școală este foarte corectă și bună, dar nu este franceza vorbită de ei. Accentul și expresiile uzuale nu erau ce trebuie.”
La muncă îi rugam să repete cu mine. În casă unde stăteam, în prima lună stăteam cu un turc și un francez, îi rugam să vorbească cu mine, să să mă ajute, să mă învețe. Toți prietenii mei au pățit același lucru. Toți știam franceza din școală, care nu avea nicio treabă cu ce era acolo.”. Abia după vreo trei luni de imitat constant, a început să prindă curaj în propria persoană. Tot pe atunci, după spusele Ralucăi, a început să înțeleagă absolut tot, lejer și curajos.
„Începusem să visez în franceză. Încă nu gândeam în limba asta. Gânditul a venit ceva mai târziu.”.
Cum a fost plecarea?
Și am revenit la adevăratul motiv al plecării, respectiv promovarea culturii române peste meleaguri străine. „Cum am ajuns acolo, mi-am făcut o broșură despre ce pot eu oferi. Aveam ateliere de gătit, de teatru, de mărțișoare, de voice over, de muzică și de pictat. Cele mai apreciate erau cele de făcut mărțișoare.”. Cu planul făcut, Raluca a început călătoria între instituțiile statului francez, oferindu-se drept promotor al esenței românești. Cu încredere și multă dorință, s-a prezentat cu atitudinea „…sunt aici, chemați-mă”. Și ce a surprins-o cel mai tare este că „m-au și chemat”.
Abia după vreo lună de stat prin preajma asociației, a început efectiv munca. „Mergeam pe la grădinițe, din clasă în clasă, cu discursul scris cuvânt cu cuvânt, cu un powerpoint făcut și le povesteam despre România și despre înfrățirea dintre Sibiu și Rennes. Mă prezentam și încercam să le ofer o poziționare geografică, pe care de cele mai multe ori nu o înțelegeau. Apoi le spuneam de Dracula, așa îi și captivam. Le arătam poze din România și le spuneam despre Sibiu. Erau cei mai încântați de Cimitirul Vesel.”.
Curios și de celelalte activități, am întrebat-o cum a mai promovat cultura românească. „Le arătam diferite joculețe de cuvinte, ce asemănări se pot găsi între cuvinte din română și din franceză. Am făcut și dans cu copiii. Am mers și la case de bătrâni, unde am gătit, am făcut mărțișoare. Erau efectiv fascinați de atelierele de gătit, pe care eu le detestam sincer. Prea mulți copii, prea multă grijă.”.
Ca diferență majoră, între România și Franța, școala nu se termină, ci se transformă. Copiii francezi fac un fel de școală după școală, un tip de ateliere de dezvoltare personală și socială.
„În mare parte lucram cu copiii din aceste instituții, s-ar asemăna cu Școala Populară de Arte sau cu Palatul Copiilor din România. La noi nu prea există acest fenomen, să mai faci o școală după școală.”.
Cât de interesați sunt francezii de cultura românească?
Am fost curios cât de dornici erau oamenii să cunoască universul românesc. Atunci, Raluca mi-a povestit de un clarinist excepțional pe care l-a întâlnit într-un sat de lângă Rennes, dornic să cânte melodii din România, fără să cunoască deloc cultura noastră muzicală. Un alt exemplu de deschidere a fost și invitația de a avea o emisiune lunară la radio.
„În fiecare an se merge la acest radio să se promoveze Ziua României – 1 Decembrie. În acel an, am fost invitată și eu să vorbesc despre asta, fiind cel mai nou voluntar. Radio Laser este un radio mic de sat. Îmi puneau întrebări despre România, despre cum e influențată de războiul din Ucraina, despre mâncare, obiceiuri și locuri de vizitat. La final, prezentatorul mi-a spus că am vorbit cu mult patos și că ar trebui să fac radio. I-am zis că mi-ar face mare plăcere și atunci m-a invitat să fac o emisiune acolo. O dată pe lună aveam o emisiune de 20 de minute și povesteam totul despre tradițiile din România, în funcție de luna în care ne aflam.”.
Cu toate controversele legate de siguranță, am întrebat cât de safe este Franța, cu punctul pe Rennes. „Am auzit povești dubioase. Dacă stăteam mai târziu în oraș, rămâneam la prieteni, nu mai mergeam acasă. Și cum eu locuiam undeva în afara orașului, la o casă lângă o pădure și un lac, nu am vrut să risc vreodată. Noaptea se închid luminile stradale pentru economie. Un prieten a fost bătut și jefuit în Rennes, dar eu am fost safe. Per total, România mi se pare mult mai sigură. În București mă pot plimba noaptea, cu excepția câtorva zone. În Paris, este înfricoșător. Ce am putut să văd….”.
De ce te-ai întorsc?
După 10 luni de stat în Franța, Raluca a decis să se întoarcă. De la dragostea pentru Franța, la decizia de întoarcere, am încercat să aflu ce i-a determinat revenire. „Am înțeles că nu pot fi actriță acolo. Am vorbit cu actori și mi-au spus că aș juca numai emigranți din cauza accentului. Am decis să îmi încerc întâi norocul la mine în țară și apoi să încerc țări străine. De asta m-am întors. Regrete am. Când mă gândesc la trenuri, la transportul în comun, la vreme și la toate momentele frumoase. Orașul în care stăteam era foarte curat. În rest, Franța e murdară. Am regrete că m-am întors în România, dar nu sunt bazate decât pe nostalgii. Uneori mă gândesc la cum mă voi întoarce în Franța. Mai ales că până în 30 de ani te poți înscrie la diverse experiențe de genul acesta.”.
Ca diferență socială, între țările europene civilizate și România, cultura voluntariatului este dezvoltată cu orice preț. În Germania, drept exemplu social, tinerii sunt încurajați să plece cât mai devreme de acasă, chiar după terminarea liceului, să testeze tipul acesta de experiențe, să se maturizeze și să crească. Legat de acest fel de maturizare, Raluca mi-a spus că simte că a înțeles mai bine generațiile. „Cu tinerii francezi, cu cei de vârsta mea eram identică. În idei, convingeri, păreri. Aveam ce discuta, aveam același reper. În schimb, generațiile mai înaintate în vârstă sunt foarte diferite. Bunicii din Franța nu au nicio legătură cu bunicii din România. Tinerețile lor sunt complet diferite. Prietenii mei din alte țări povesteau lucruri din tinerețea părinților lor, iar eu nu puteam decât să mă gândesc la cum ai mei nu aveau apă și căldură.”.
Unde te-ai mai duce?
În încheiere, i-am propus Ralucăi un exercițiu de imaginație. Dacă ar mai fi să pleci în altă țară, în ce țară ai vrea să ai o asemenea experiență?
„Spania! Aș vrea să învăț din relaxarea lor.”.
Am fost intrigat de poveștile Ralucăi și am întrebat-o dacă susține ca orice european să facă un asemenea voluntariat în România. „Am avut o prietenă din Spania care a făcut un Erasmus scurt în România. Mi-a povestit cât de deschisă a fost lumea cu ea, câte lucruri frumoase a făcut și cât de bine a fost primită.”.
Cum ajungi să te integrezi?
Pe tot parcursul interviului, Raluca mi-a povestit de diverși prieteni de-ai ei, căpătați din toate colțurile lumii. Am vrut să aflu cât de ușor se leagă aceste prietenii și cât durează. „Eu simt că, ajungând să îți discuți lucruri intime cu anumiți oameni, legi, fără să vrei, prietenii. Una dintre prietenele mele din Franța mi-a trimis un mesaj foarte emoționant de ziua mea. Cred că se leagă real prietenii, cred că poți găsi oameni valoroși cu care să rămâi pentru o viață. Deși nu vorbim zilnic, îi simt pe acești oameni aproape de mine.”.
Am rămas cu o idee după acest interviu. Românii sunt sceptici în ceea ce privește voluntariatul pentru că nu avem o cultură dezvoltată în acest domeniu. Te întrebi la ce te ajută, ce îți iese din asta și uiți întâia calitate, a fi, a ajuta, a te oferi, complet benevol.
„Mi-a fost teamă că o să pierd un an din viața mea. Nu am pierdut nimic, ba cred că am câștigat dublu plecând.”.
Legat de voluntariat, am rămas cu fraza Ralucăi, pe care chiar o cred. Cred că a câștigat cu mult mai mult decât orice masterat din lume i-ar fi putut oferi. A câștigat prieteni, experiențe și maturitate. A câștigat o limbă, un vis și un mod de a gândi. A câștigat, sau mai bine spus, s-a câștigat pe sine într-o altă cultură.
