„Ce traumatizați sunteți, dragă, cu toții…”.
Auzi tot mai des adulți plângându-se de toanele copiilor moderni, tratând traumele ca pe niște mofturi și bagajul transgenerațional ca pe niște fițe. Poate da, poate nu, nici nu discutăm despre asta. Discutăm despre niște lucruri ceva mai subtile decât o bomboană smulsă din mâna copilului sau un „nu mai alerga, că o să cazi”, ce azi poate fi tradus ca o îngrădire „overprotective” a prea-tânărului membru al familiei. Îți spun, deci, despre niște comportamente fin observabile, ce își au rădăcina în linia genetică a individului, în neam, în familie. Negi adesea legăturile familiale, relațiile „de sânge”, tratezi traumele copilăriei prin extirparea factorului cauzant – familia sau cel puțin un membru al ei.
Ceea ce pare să îți scape în tot procesul de vindecare sunt fix acele tipare comportamentale, acea virgulă a ființei care nu se arată, dar sigur nu îți dă pace. Analizezi fiecare eveniment al copilăriei în speranța de a sublinia proveniența traumei, diseci episoade conștiente și inconștiente, tai și lipipești emoții ca într-un șablon, înspre conturarea unei imagini de ansamblu asupra unui fior, ce azi îl sintetizezi sub sintagma de „feeling”.
Ce omiți în tot acest peisaj de investigație, și nici nu ar putea cineva să te condamne, este momentul premergător copilăriei tale. Și, ca într-o tragedie greacă, întrebi oracolul (sau adaptat la prezent, Inteligența Artificială) care este momentul de dinaintea copilăriei. În termeni simpli, ți-ar răspunde că nu te privește, că nu erai născut pe atunci. Și fix aici ar trebui investigat.
„De ce mai faci copil la vârsta asta… nu ești cam bătrână?!”
Deci astăzi sunt ceea ce sunt pentru că un sentiment s-a revărsat asupra mea, înaintea nașterii mele?! Cumva, da, dar nu. Traumele transgeneraționale, căci despre ele am vorbit în prea plinul preambul, sunt insecurități, îndoieli, sentimente bulversante, transmise de părinți asupra ta pe linie directă sau de oricine altcineva spre părinții tăi, revărsate indirect asupra propriei tale persoane. De la o idee de tip – „De ce mai faci copil la vârsta asta… nu ești cam bătrână?!” și până la lipsa figurii paterne în dezvoltarea mamei, sunt factori ca viitorul copil să pornească în viață cu un bagaj cel puțin greoi.
Traumele transgeneraționale sunt frânturi de sentiment aruncate undeva în subconștient, în acest suflet abisal, și înmagazinate „pentru zile bune”. Aceste sentimente reziduale sunt transmisibile (adesea chiar transmise) către viitorul copil, ce le va prelua ca informație genetică și va acționa ca atare. Astfel, comportamente disfuncționale sunt dobândite și exprimate de proaspătul copil încă din primii ani de viață.
Într-o notă optimistă, realizând toate punctele adresate mai sus, ar fi firesc să te întrebi cum rezolvi problema. Unii ar spune că ciclul trebuie rupt! Asta poate fi interpretat ca o ruptură definitivă de legăturile familiale sau ca o ruptură parțială de aceste legături, în domenii conexe creșterii copilului. Personal, căci din această perspectivă este redactat acest articol, cred că orice formă de extremism. Fie și o ruptură a unui ciclu continuu al traumei, pare o măsură ieșită din context ce pe termen lung face mai mult rău decât bine. Deci, cum rupem legătura, fără să rupem legătura?!
Putem apela la legea compensației. Motivul din care eu am suferit va fi lucrul pe care îl voi compensa pozitiv la copilul meu. Până în acest punct, un raționament valid. Dar unde mă opresc?! Care este punctul în care compensarea devine o formă de extremism?! Cât sunt capabil să acopăr din trauma transgenerațională, și cât depășesc limitele echilibrului?!
„Să fim echilibrați, zic…”
Că tot vorbeam de echilibru… „Să fim echilibrați, zic”. O idee pe care o promovez în limitele umanului. Echilibrul este cea mai bună formă de gestionare a oricărei situații. Suportul emoțional echilibrat, cert, este una dintre cele mai bune forme de gestionare al oricărui tip de traumă. Deci, echilibrul este salvator! Echilibrat voi înțelege traumele pe care i le transmit involuntar copilului meu și îi voi suplini orice sentiment rezultat din aceste traume cu suport emoțional.
O rezolvare ideală pentru un caz relativ complicat. Dar cum generăm echilibrul într-o lume complet dezechilibrată?! Cu calm! Cu mișcări lente, cu pași mici, cu acceptare. Procesualitate! În asta cred. Etapele procesului sunt semnificativ mai importante decât rezultatul lui. Cu sau fără rezultatul dorit, procesul a deschis portițe ce pot fi reaccesate.
Țin să menționez asta abia la final, cu toate ca poate ar fi fost mai bine să fie scrisă încă de la început. Acesta nu este un articol care găsește soluții minune. Acesta este un articol care face un mic pas înspre procesul care va rezolva problema. Care soluție este cea bună nu vom ști nici azi, nici mâine… și posibil nici în vreun viitor apropiat. Testăm soluții, găsim alternative și, poate cel mai important, reflectăm asupra problemei. Căci răspunsul se găsește în problemă, ascuns probabil, dar este acolo.
Autor: Andrei Rosz
