M-am pus pe canapeaua gri și am deschis laptop-ul. Grăbit, am intrat pe meet cu mici emoții. Aveam să îl întâlnesc pe Taylor, un bărbat într-un corpul greșit, dar un suflet deschis să iubească, chiar și o țară ce l-a izgonit prin mentalitatea conservatoarea comună.
Taylor s-a născut în 1983, undeva prin Târgul Mureș. Încă de mic, a știut că este „diferit”, dar ce însemna acest diferit în anii 90, numai cine a trăit ar putea explica. Am pornit, deci, la drum cu acest interviu pentru a-l înțelege pe Taylor, pentru a-i auzi povestea și pentru a-ți transmite câteva gânduri despre diferit și România.
De ce Taylor?
„Erau serialele astea Beverly Hills 90210. Și mai era încă unul, îi zicea Melrose Place, era acolo o tipă, se numea Taylor, dar era mai așa… Mai avea relații și cu tipi, și cu tipe. Asta se întâmpla pe când aveam, cred că vreo 14 ani, ca să zic așa. M-am gândit că numele acela rezonează cu mine, că e mai neutru. Și cum gândeam eu pe atunci, copil fiind, mi-ar fi plăcut să am un nume mai neutru față de cel pe care l-am primit când m-am născut. La un moment dat, toți îmi spuneau Dinu. S-a tot oscilant între numele mele, dar mie mi-a rămas întipărit în minte „Taylor”, și până la urmă mi-am schimbat oficial actele și am devenit Taylor.”
Apoi, am continuat cu copilăria. Eram curios cum poate fi copilăria unui om „diferit” într-o societate în tranziție. Comunismul l-a trecut cu vederea pe Taylor, având doar 7 ani la prăbușirea acestuia. „Din comunism, îmi aduc aminte că nu aveam curent în perioada Revoluției, că mama stătea la coadă pentru pâine, unt și lapte, pentru că totul era raționalizat. Cam atât îmi aduc aminte din perioada aia.”.
Ce-i cu anii ’90?
În schimb, anii ’90 au fost de reală formare în existența lui Taylor.
„Din punct de vedere al părinților și al network-ului meu, toată lumea m-a susținut, indiferent de ceea ce-mi doream eu. La început, când aveam 3-4 ani, nu puteam să-mi exprim sentimentele sau să comunic cu părinții mei, să le spun ce haine aș dori să port sau cu ce aș vrea să mă joc. Dar când am ajuns la o vârstă, pe la 6-7 ani, am început să fac mofturi, ca orice copil care face mofturi. Când am făcut mofturi în privința vestimentației, niciunul dintre ei nu au zis nu.”
„Tot prin perioada aceea, începuseră și serbările, unde era necesar ca fetele să poarte rochițe sau fuste și băieții pantaloni. Începeam să plâng, să spun că nu doresc să port rochie, că nu vreau fustă. Când mama îmi dădea ștrampii, efectiv îi rupeam de pe mine. Deci, mofturi de mofturi. Dar cum trebuia să fim prezentabili la serbări, până la urmă trebuia să fac ceea ce doreau alții. Nu neapărat mama, că dacă ar fi fost după ea, m-ar fi lăsat în pantaloni, dar trebuia să fie pe placul profesorilor și învățătorilor.”.
Am insistat pe „familie”, pe ce însemna pentru Taylor acest termen, pe modul în care s-a simțit familia în copilăria sa. „Când mă gândesc la familie, cred că ar trebui să fie cât mai unită unită, așa cum era familia mea în preajma întâlnirilor și a sărbătorilor. Eram o familie foarte unită. Mai ales cu bunicii din partea tatălui, pentru că locuiam foarte aproape de ei. Dar și cu bunicii din partea mamei eram apropiați. Ei locuiau la țară, printr-un sat, dar îi vizitam destul de des. Mi-am petrecut multe vacanțe de vară la țară, învățând diferite chestii pe lângă fermă. A fost sentimentul acela de unitate. Lăsând deoparte chestia cu eu fiind transgender, am avut o copilărie foarte fericită.”.
Și am revenit la anii 90, la cum era acest „diferit” în vremea când totul era nou și plin de haos. Atunci când nu știi rațional ce simți, când vocabularul social este mult prea strâmtorat, ajungi să crezi despre tine lucruri neadevărate. Așa a pățit și Taylor.
„Nu știam ce se întâmplă cu mine. Știam că îmi plac fetele, nu că orientarea sexuală ar avea ceva cu gender-ul. Știam că nu mă simt ca o fată și nu puteam să-mi explic sentimentul acesta. Nu știam cum să-l explic pentru că nu auzisem în viața mea de termenul trans.”.
Despre bullying-ul românesc
Apoi au început problemele cu școala. Taylor s-a confruntat cu bullying, atât din partea colegilor, cât și din partea profesorilor. Pentru că nu era încadrat în norme, Taylor devenise subiectul principal din cancelarie. Părinții îi erau chemați aproape săptămânal, moment în care îi era amendat comportamentul și vestimentația „băiețească”.
În încercarea de a fi parte a grupului, de a se integra, „am început să mă îmbrac ca o fată, dar până la urmă mi-am dat seama că nu merită să încerci să le faci pe plac altora. Nu m-a ținut mult, cred că m-a ținut vreo două luni, că mi-am dat seama că oricum lumea tot o să facă mișto de mine. Până la urmă am revenit la cum am fost înainte. Mi-am dat seama că tot ceea ce am făcut eu, până la urmă, m-am făcut pe mine nefericit.”.
La recomandarea agresivă a profesorilor, părinții lui Taylor au decis să consulte un psiholog. „M-au dus la un psiholog ca să încerce să înțeleagă mai bine ce se petrece cu mine. Și psihologul, deși era un psiholog destul de bătrân, cred că avea vreo 70 de ani, le-a dat un sfat părinților mei care a schimbat situația. Le-a spus «să nu puneți copilul într-o cutie, să nu-l puneți la colț, să-l pedepsiți sau să încercați să-l schimbați, trebuie doar lăsat copilul să fie el însuși». Și au ascultat de sfatul psihologului. Ce sfat prețios le dăduse părinților mei, până la urmă.”.
Pe fondul neînțelegerii personale, în conflict cu propria identitate, Taylor s-a încadrat pe sine în cel mai apropiat termen – lesbiană. Deși nu se simțea femeie, atracția față de femei i-a atras această concluzie. Diferența pe care a simțit-o mereu, între sine și alte colege lesbi, a fost energia masculină.
„Am avut discuții, dar ele niciodată nu mi-au spus că se simt ca niște băieți. Atunci mi-am dat seama că e ceva mai mult, mai mult decât o orientare sexuală. Și când, în sfârșit, internetul a explodat la noi, cred că eram clasa a 10 a, am descoperit ce e posibil. Era ca o lume nouă pentru mine în care era totul posibil. Poate nu în România, dar undeva în lume era posibil. Atunci am realizat că sunt transgender și nu lesbi.”.
Cum lovește pubertatea?
Tot în acea perioadă a venit și cea mai neagră etapă din dezvoltarea lui Taylor. Odată cu venirea pubertății, lucrurile s-au complicat. Dacă până atunci nu își simțea corpul într-un sens natural, după pubertate totul i-a fost confirmat, corpul chiar nu era al lui. Toate schimbările hormonale, toate etapele de creștere l-au afectat profund. Cu toate acestea, Taylor crede că situația lui nici nu se poate compara cu ce simt tinerii în ziua de azi.
„Dacă eram și eu acum, dacă aș avea 20 de ani și aș fi pre-transition, m-ar afecta mult mai mult. Adică mental health-ul meu probabil ar fi la pământ. Pentru că nu aveam informații, nu știam, nu înțelegeam, nu m-a afectat așa de tare. Știam că asta-i viața mea și mă conformez dacă trebuie. Dar astăzi, cu toată informația, e mult mai greu.”.
Revenind în adolescență, în mijlocului bullying-ului, Taylor și-a amintit că cei mai „agresivi” erau băieții, care păreau invidioși pe relația bună dintre el și colege.
„Cred că a fost și puțină gelozie, pentru că știu că și ei voiau să aibă prietene și poate nu aveau abordarea care trebuia cu fetele.”.
Tot despre „mișto-ul” din școală își amintește că nu a durat prea mult. Prin clasa a 10 a deja încetaseră toate ironiile, „probabil s-au plictisit și ei”.
Plecând de la a fi tânăr în România, l-am întrebat dacă această țară este un mediu sigur pentru o persoană trans. A menționat că acum, în felul în care este, nu i-ar fi frică să se întoarcă în România, dar că un tânăr trans are de suferit. Mentalitatea generală, excluzând orașele cu centre mari universitare, este un conservatoare înspre a discrimina, și nu înspre a accepta diferențele dintre oameni.
Cum a venit schimbarea?
Am ajuns și în punctul transformării. După ce a plecat din țară pentru un an în Germania, Taylor a fost convins că nu se mai întoarce în România. A început tratamentul hormonal în Germania, dar l-a și oprit la scurt timp din cauza unor probleme amoroase. Din același motiv a și părăsit Germania și s-a îndreptat spre Londra, unde locuiește și în prezent. Londra a fost locul în care, la 34 de ani, și-a început transformarea efectivă. Prin tratamente hormonale și operații, Taylor a ajuns să fie astăzi, ceea ce simțea lipsă în copilărie.
Am vrut să aflu mai multe despre acest tratament cu hormoni așa că, neinstruit fiind, l-am întrebat cât de dureros a fost. Am aflat că dureri fizice nu sunt, că este o injecție simplă, dar că schimbarea fizică este dureroasă emoțional. Și asta nu din lipsa bucuriei, ci din amalgamul nestăpânit de emoții.
„După asta s-a stabilizat nivelul de testosteron, nivelul normal al unui bărbat care-i biologic bărbat, și n-am mai avut probleme cu emoțiile. După aia, am simțit că trec prin pubertate pentru a doua oară, doar ca băiat. Au început schimbările. A început să mi se schimbe vocea, ce a fost foarte frumos pentru mine să văd, să aud. După, trăsăturile, mai ales la față, că aveam fața mai rotundă față de cum e acum. A început să îmi crească și părul pe față, ceea ce îmi doream foarte mult, bineînțeles.”.
Care e procesul administrativ?
Apoi, Taylor m-a trecut prin întreg procesul administrativ. Gender Identity Clinics, cele prin care și-a și făcut tranziția, sunt, după spusele lui Taylor, centre asigurate de Casa de Sănătate, în care persoanele pot începe un proces sigur și lipsit de costuri inimaginabile, cum ar fi fost la o clinică privată.
„Tot tratamentul e gratuit, sigur că plătești pentru hormoni, dar plătești o sumă fixă pentru că ești la stat. Indiferent de câte medicamente ai nevoie sau de ce ai nevoie, plătești o sumă fixă și procedurile chirurgicale, la fel, sunt pe gratis prin casă de sănătate. Ca la noi, cum ar fi dacă te duci și ai nevoie să îți scoată apendicele, de exemplu.”.
Am fost curios de cât de important ar fi acest tip de decontare din partea Casei de Sănătate, pentru un proces asemănător, în România. „Ar fi foarte important. În primul rând, pentru mental health-ul pacienților transgender. Ar fi foarte benefic dacă chiar s-ar gândi să facă, dar bineînțeles că nu, pentru că multe persoane vor fi împotrivă. Sper ca-n viitor să se gândească să-l includă, pentru că ar putea salva vieți, până la urmă. Multe persoane își iau viața din cauza asta, pentru că nu au fonduri și nu pot să meargă la privat unde costurile sunt foarte mari. Dacă nu au suport, mai ales dacă nu au suportul părinților, lucrurile devin foarte complicate și chiar periculoase.”.
Transgernder, între România și UK
Am încercat să aflu și diferențele dintre România și Londra din perspectiva unei persoane transgender. Taylor și-a amintit de momentele imediate de după tranziție, când colegii de la locul de muncă se corectau când îi greșeau numele sau gender-ul. Tot acolo a înțeles ce înseamnă adevărata incluziune socială, loc în care munceau deopotrivă oameni din toate culturile lumii, de toate etniile și orientările sexuale, oameni diverși, dar uniți.
În finele interviului, am încercat să aflu ce mesaj aruncă Taylor în univers. După ce am aflat că a devenit persoană publică „din plictiseală, în pandemie”, plictiseală pe care și-a însușit-o mai departe și a devenit responsabil de mesajele pe care le trimite către tineri, am vrut să aflu ce ar transmite publicului care nu se află în ținta materialelor sale. „Am simțit că trebuie să-mi spun povestea, că fiecare poveste de transformare este complet diferită.”. L-am întrebat, deci, ce le-ar spune acelor persoane care consideră schimbarea de sex un simplu moft.
Gânduri pentru viitoarele generații
„Le-aș spune să caute în sufletul lor, să se gândească, să realizeze că toți suntem oameni și că nu facem rău nimănui schimbându-ne pe noi ca să fim fericiți.”.
Ca un ultim sfat, Taylor a ținut să îți spună „să nu îți pierzi speranța”, căci ea te duce dincolo de limitele umanului. Legat de situația tinerilor trans, Taylor a vrut să știi că există comunități (via Whatsapp) care ajută, informează și ghidează orice persoană aflată în confuzie. Aceste grupuri sunt construite tocmai pentru a ghida o persoană trans la început de drum, pre-tranziție. De altfel, Taylor se ocupă și de strângeri de fonduri pentru persoane care nu au fondurile necesare pentru a face acest tip de tranziție. Așadar, te încurajează să îl contactezi pentru orice sfat sau orice problemă ai putea descoperi pe acest drum al transformării.
Am ieșit din Meet, am închis laptopul și am rămas câteva secunde într-o liniște absolută. Am realizat cât de ușor e să ai preconcepții despre ceva ce nu cunoști. Am înțeles și cât de minunat este să-ți fie anihilate acele preconcepții. Am intrat în discuție cu Taylor neștiind ce se va întâmpla. Am abordat întrebările din perspectiva unuia cu multe frici, cu temeri, am încercat să nu deranjez, să nu incomodez. Dar am realizat, vorbind cu Taylor, că singurul incomodat aș fi fost eu, și nu el. Am înțeles cât de deschis este un om judecat și criticat de restul pentru că este. După întâlnirea cu Taylor, am plecat mai bun… Și asta sper să faci și tu! Această experiență este una culturală, nu pentru că ar vorbi de artă și frumos. Ci pentru că te aduce mai aproape de esența omenească, de unica și singura cultură relevantă, cultura iubirii.
Autori: Andrei Rosz și Dragoș Dumitru
