Bestseller New York Times, o poveste grotescă, un festin de scârnă și sânge, „Lapvona” nu este pentru oricine. Avertisment: dacă ai stomacul slab, dacă ai nevoie ca poveștile tale să vină cu un minim de confort moral, poate ar fi mai bine să te întorci la ceva mai digerabil. Dar dacă ești dispus să explorezi mizeria umană în forma sa cea mai pură, te invit să iei loc la masă.
Această carte mi-a căzut în mâini la 14 ani, și chiar și după 3 ani încă mă bântuie. Nu doar că mi-a rămas întipărită în minte, dar am citit-o de cinci ori, ca un om care revine obsesiv la locul crimei, convins că de data asta va înțelege ceva diferit. Și poate că am înțeles: Ottessa Moshfegh nu scrie doar cărți, ci creează universuri din carne, noroi și sânge, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva tu ești cel care a greșit locul și ar fi trebuit să rămâi într-o literatură mai „cuminte.”
Ceea ce e și mai tulburător este că această carte m-a inspirat să scriu. Doar că, în loc să mă apuc de romane cu atmosferă medievală, am început cu poezii grotești. Pentru că, desigur, nimic nu exprimă mai bine impactul unei lecturi traumatizante, decât nevoia de a-ți revărsa tulburarea pe hârtie. Și, cine știe? Poate că într-o zi voi ajunge să scriu ceva la fel de întunecat și hipnotizant ca „Lapvona”. Până atunci, mă consolez cu ideea că grotescul are propria lui frumusețe – una care miroase a sânge și disperare.
OTTESSA MOSHFEGH: SCRIITOAREA CARE NU TE LASĂ SĂ TE SIMȚI CONFORTABIL
Un produs al unei combinații culturale improbabile – Iran și Croația – Ottessa Moshfegh s-a născut în 1981, în SUA. Părinții săi ar fi vrut să trăiască în Iran, dar destinul (și, probabil, niște decizii mai realiste) i-au dus în America. Ottessa Moshfegh a crescut printre sunete de pian și o melancolie genetică perfect dozată. Tatăl iranian, mama croată—exilul interior era garantat. A învățat repede că frumusețea și disperarea sunt surori siameze și că singura cale de scăpare e să scrii despre oameni singuri, respingători, înecați în propria mizerie existențială. Adică, să fii sincer.
Ea trăiește simplu, alături de soțul ei, și, ca un veritabil spirit în afara timpului, refuză să aibă conturi de socializare. Așadar, oricât ai vrea să o cauți pe Instagram ca să vezi dacă îți vorbește direct dintr-o catedrală gotică sau dintr-o colibă părăsită, nu vei găsi nimic. Trebuie să mă crezi pe cuvânt.
Dar, sincer, nu ea este centrul atenției aici. Ea doar orchestrează acest carnaval grotesc, această tragedie a cruzimii umane formulată în 4 acte numită „Lapvona”. Iar dacă celelalte cărți ale sale se concentrau pe femei marginalizate și tulburate mintal, acum ne mutăm într-un alt registru: medieval, murdar și halucinant.
MAREK ȘI DRAGOSTE PĂRINTEASCĂ MĂSURATĂ ÎN LOVITURI
Lapvona este un loc în care relațiile de familie sunt atât de disfuncționale încât aproape că devin un nou tip de normalitate. Avem un protagonist, Marek, un băiat firav, cocoșat, supus și crescut de tatăl său, Jude – cioban, bețiv ocazional și adept al educației prin corecții fizice.
Jude își exprimă iubirea așa cum își arată dragostea un fierar pentru nicovală: cu forță și hotărâre. Loviturile sale nu sunt simple descărcări de furie, ci adevărate lecții de viață medievală, căci, nu-i așa, nimic nu modelează mai bine caracterul decât o serie de pumni bine direcționați. Într-un act de supunere paradoxală, Marek își adoră tatăl, interpretând fiecare corecție ca pe un act de pedagogie spirituală. Suferința nu este doar acceptată, ci transformată într-o monedă de schimb pentru afecțiune.
MAREK ȘI INA: LEGĂTURA CU OARBA CARE VEDE TOTUL
Dacă există cineva care îl înțelege pe Marek mai bine decât Marek însuși, aceea este Ina. Bătrâna oarbă, abandonată la marginea satului, posedă o înțelepciune care depășește limitele simțurilor sale. Ea este cea care l-a hrănit pe Marek când tatăl său îl trata mai rău decât pe o oaie rătăcită.
Într-un mod bizar, Marek simte o legătură maternă cu Ina, dar una care nu vine cu afecțiune, ci cu o dorință profundă de a fi văzut, de a fi validat. Problema? Ina îl vede așa cum este cu adevărat – un copil însetat de iubire, dar format în suferință, un amestec de fanatism și vulnerabilitate. Așa că, în loc să-i ofere alinare, ea îi dă adevărul. Iar adevărul, ca de obicei în Lapvona, este mai dureros decât foamea.
MAREK ȘI NOUL TATĂ: UN REGE PENTRU UN CERȘETOR
Prin întorsăturile bizare ale destinului, Marek ajunge să aibă un „nou tată” – domnul Villiam, stăpânul satului, un om care întruchipează toată ipocrizia puterii. Dacă Jude îl bătea din convingere, Villiam îl îmbrățișează din manipulare. Îi oferă un loc în lumea celor privilegiați, dar, bineînțeles, totul vine cu un preț în Lapvona. Iar Marek descoperă rapid că statutul său nou nu îl face mai puțin marionetă. Doar că acum sforile sunt trase de altcineva.
REÎNTÂLNIREA CU MAMA ȘI RĂZBUNAREA PE FRATELE SĂU
Adevărul despre mama sa biologică este cea mai mare revelație a romanului. Marek, cel care a crescut crezând că mama sa a murit la naștere, descoperă că realitatea este mult mai complicată – și mai crudă. Nu numai că ea este în viață, dar existența lui Marek a fost o minciună perpetuată de cei din jurul său.
Această descoperire nu aduce împăcare, ci furie. O furie surdă, profundă, care trebuie eliberată pe cineva. Iar victima perfectă? Fratele său vitreg, Iacov, cel care a trăit o viață lipsită de suferințele lui Marek. Într-o scenă de o cruzime aproape ritualică, Marek își găsește răzbunarea, dar, ca orice personaj din acest roman, descoperă că răzbunarea nu aduce eliberare. Doar mai multă foame.
O LUME ÎN CARE CREDINȚA SE HRĂNEȘTE CU FOAMEA
Dacă Lapvona ar fi fost un sat medieval obișnuit, poate că Marek ar fi fost doar un băiat bătut de soartă. Dar nu, Ottessa Moshfegh nu te lasă să respiri. Ne introduce într-un univers unde totul este un ritual al suferinței: secetă, foamete, moarte, cruzime și ipocrizie religioasă. Toată lumea se roagă, dar nimeni nu primește răspuns.
CONCLUZIE: CE TE FACE MAI UMAN? SUFERINȚA SAU CONȘTIENTIZAREA EI?
Prin acest festin medieval al mizeriei, Moshfegh ne arată că lumea nu este nici dreaptă, nici morală. Ci doar crudă. Iar cititorul rămâne, la final, la fel de hămesit ca locuitorii satului – flămând de un răspuns care nu va veni niciodată. Pentru mine, această carte a fost un punct de cotitură. A schimbat modul în care percep literatura și mi-a arătat că scrisul poate fi un act de disecție, nu doar de povestire. Și, la final, te întreb: dacă Lapvona este o ficțiune, atunci realitatea cât de departe este de ea?
Autor: Denisa Botea
