Fragmente de iubire. Povești celebre de iubire din spațiul românesc

Pentru că acum câteva zile a fost Ziua Îndrăgostiților, și pentru că peste alte câteva vine și Dragobetele, am decis să îți prezint câteva povești celebre de iubire din spațiul românesc. Și zic spațiul românesc, tocmai pentru că o bună parte din ele se întâmplau pe când România nu era întregită sau avea alte granițe decât cele de astăzi. Mai zic și celebre, pentru că în epocă, dincolo de orice bârfe și speculații, aceste povești au reprezentat topicul de discuție perioade întregi, la rând.

Am decis să îți prezint, în linii foarte mari, într-o ordine aproximativ cronologică, câteva dedesubturi din viața amoroasă a unora dintre cei mai respectați oameni ai societății, de la domnitori, la politicieni, de la scriitori, la balerini, de la bogați, la săraci. Am ales povești de iubire pure, sau mai puțin pure, dar cu siguranță pline de efervescență și viață.

Philemon și Baucis

Am ales să încep seria poveștilor cu aceasta, nu pentru că latura fantastică ar face-o mai interesantă sau mai importantă. Ci pentru că mitul Greciei antice se va transforma, în cele mai mult povești, în realitate crudă.

Supărați pe muritori, pe autosuficiența și pe aroganța oamenilor, Zeus și Hermes decid să facă o vizită pe Pământ, în chip deghizat, în care să pună viața umană în dificultate. Înainte de a da marele potop, aceștia decid să mai acorde un ultim test oamenilor, prin care să se poată salva. Ajunși pe Pământ, cei doi zei caută ajutor printre oameni, dar nimeni nu pare să le acorde vreun pic de atenți. Nimeni, în afara celor doi bătrânei, aflați în propria lor cocioabă, Philemon și Baucis.

O poveste despre prețuire și respect

Această poveste nu este una doar despre iubire, este și despre prețuire și respect. În timp ce zeii deghizați se pun la masa muritorilor, aceștia le spală picioarele aurite, le prind cele două gâște din gospodărie și îi ospătează cu ce e mai bun de-al gurii. Din puțin, cei doi bătrâni oferă tot ce pot. Drept răsplată, pentru comportamentul omenos, Zeus le promite că îi va feri de dezastrul ce îl abate asupra lumii, cu condiția ca, urcați pe un deal, să nu privească înapoi spre cele întâmplate prin spatele lor. Și ca adaos, din respect pentru primirea făcută, Zeus le mai dăruiește și îndeplinirea unei dorințe.

Cei doi bătrâni nu cer aur și nici avuții, ci tot ce cer este să moară amândoi, în același timp, pentru a nu suferi vreunul pierderea celuilalt. Trăind împreună pentru o viață, cei doi au refuzat să privească mormântul celuilalt. Cei doi zei îndeplinesc dorința celor doi bătrâni, pe care îi mai lasă în viață pentru câțiva ani, ca în final, aflați în pragul morții, să fie amândoi transformați în copaci, Philemon într-un stejar, iar Baucis într-un piersic. Mitul mai prezintă și o altă variantă, în care cei doi sunt transformați, la malul unui râu, într-un arin care îmbrățișează o salcie.

Victor Eftemiu și Agespina Macri

Povestea de dragoste dintre Victor Eftemiu și Agespina Macri a început dintr-o hârjoneală, dintr-un conflict artistic, din niște banalități ale vremii. Cunoscându-se prin cercurile artistice, cei doi au trecut de la admirație reciprocă, la iubire pură, în foarte scurt timp. Această relație s-a pendulat constant între dragoste și muză, căci pentru Eftemiu, Agespina nu a fost niciodată doar o parteneră, ci a fost o sursă a creației, un ideal artistic al vieții lui.

Deși o viață plină de conflicte amoroase, de tensiuni creatoare între cei doi mari artiști, cu despărțiri și separări, moartea Agespinei a tulburat complet viața lui Eftemiu. Când muza creației sale, când dragostea vieții lui, când sufletul artistic s-a prăbușit, întreaga viață a artistului a intrat în colaps.

Despărțiți fiind, dramaturgul i-a compus câteva versuri, din durerea suferinței sale, care se regăsesc în prezent pe mormântul actriței. „De când te-ai dus” este strigătul unui artist aflat în plin chin omenesc.

Alexandru Ghica și contesa rusoaică fermecată

Contesa Elisabeta Laskov (Von Suchteln/Suchtelen), aflată la curtea Rusiei, la Sankt Petersburg, îl întâlnește la un bal pe viitorul domnitor Alexandru Ghica, care se și îndrăgostește de frumusețea răvășitoare a contesei. În urma unei nopți retrase în apartamentul domnitorului, contesa îi dăruiește un pantof de-al ei, dintr-un satin albastru, care se va găsi în colecția domnitorului de suveniruri.

Aceasta este marea iubire a domnitorului, atât de mare, încât acesta mai uită de îndatoririle sale statale, în detrimentul farmecelor contesei. Prin aceste farmece, domnitorul român încearcă să obțină binecuvântarea țarul Nikolai I, să o despartă pe contesă de primul său soț, căci doar așa era posibil un divorț în lumea nobiliară rusească.

„Lunile treceau şi contesa rămânea în preajma domnitorului care se decisese să facă gestul mult aşteptat: o cerere în căsătorie şi, prin intermediul consulului rus la Bucureşti, solicită şi aprobarea ţarului Nicolae I. În acel moment, contesa îi adusese la cunoştinţă un mic amănunt: era deja căsătorită în Rusia. Alexandru Ghica nu se lasă impresionat de descoperire şi continuă să insiste în planul său. Mariajul cu contesa Suchteln nu avea decât avantaje pentru el şi ţară: contesa era rudă cu ţarul Nicolae I şi ar fi adus simpatia şi sprijinul rusesc pentru Ţara Românească. Ţarul Nicolae I a aprobat ideea căsătoriei care îl transforma pe Alexandru Ghica într-un prieten şi un aliat al Rusiei”, a consemnat istoricul Anton Caragea, în lucrarea „Pagini de istorie ascunsă”.

În primă fază, adăugând și refuzul vehement al contesei de a se întoarce în Rusia, țarul acceptă despărțirea. Însă, în scurt timp, prin intervenția mamei contesei, Principesa Narușkin, se refuză definitiv divorțul.

Astfel, relația celor doi devine o legătură clandestină, desfășurată pe tărâmurile italienești. În 1842. Alexandru Ghica pleacă definitiv de pe tronul țării. Pleacă, alături de contesă, în Italia, unde și rămâne până la moarte. Moare în brațele acestei contese, la Neapole/Napoli, la doar 66 de ani.

 

Grigore Antipa și Alina/Alixandrina Antipa

Grigore Antipa, fondator al Muzeului de Științe Naturale, ce în viitor îi va purta numele, a fost un sfătuitor apropiat Regelui Carol I și a trăit alături de Alina/Alixandrina Antipa, fiica Generalului Zaharia Petrescu. Cu doar 6 ani diferență întrei cei doi îndrăgostiți, cuplul s-a căsătorit în 1899.

„Toată lumea îl iubea şi o iubea şi pe soţia sa, o femeie frumoasă, elegantă, mult mai înaltă ca el, care se lăsa răsfăţată de Grigore, ca un copil. Au trăit nedespărţiţi. Primitori, veseli mergeau peste tot împreună. Ea, cochetă, se ocupa mult de toalete, întârzia în faţa oglinzii şi prin prăvălii. Îl întâlneai pe Antipchen, aşteptând în capul scării sau în faţa unui magazin.”, a povestit Zoe Cămărășescu în „Amintiri”.

„Când el a murit, în 9 martie 1944, Alina n-a putut înfrunta viaţa mai departe fără Grigoraş, şi s-a otrăvit. Dar timpul cât i-a trebuit ei ca să moară, l-a silit pe Antipchen s-o mai aştepte pentru ultima oară… Întins în sicriu, în marea aulă a Muzeului, până când Alina şi-a dat ultima suflare. Apoi au plecat împreună, acolo de unde nu te mai întorci”, a continuat Zoe Cămărășescu.

Astfel, pentru o ultimă oară, soția Antipa își roagă soțul să o aștepte până își pregătește moartea. Grăbită, Alina merge acasă, unde ia un tub de Luminal (fenobarbital), care îi provoacă subit și moartea. De Sfinții Mucenici, ambii soți Antipa zăceau neînsuflețiți în holul muzeului.

Din lipsă de locuri de veci, în contextul tulbure al Celui de-al Doilea Război Mondial, se ia decizia ca soții Antipa să fie incinerați. Într-un anume moment, cele două urne cu cenușa soțiilor Antipa au fost depuse în Muzeul de Științe Naturale, ce astăzi îi și poartă numele.

 

Odobescu și dragostea sa nebună

Deși căsătorit, inima lui Alexandru Odobescu a fost amăgită de Hortensia Racoviță. Hortensia Racoviță, născută Keminger, era o profesoară cu 30 de ani mai tânără decât Odobescu. După ce a fost căsătorită cu Alexandru Davila, de care s-a despărțit, după ce a rămas văduvă după Dumitru Racoviță, Hortensia „a pus ochii” pe Alexandru Odobescu.

În punctul în care idila dintre cei doi devenise o adevărată poveste, cel puțin în ochii lui Odobescu, soția acestuia, Sașa, s-a propus drept pețitoare, în a o convinge pe Hortensia să se căsătorească cu Alexandru.

În acest context, cu pasiuni incontrolabile, refuzul repetat al Hortensiei l-a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o doză puternică de morfină, în noaptea de 9 noiembrie 1895.

Într-o scrisoare spre bunul său prieten, Anghel Demetriescu, Odobescu spunea: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele.”.

Hortensia Racoviță a însemnat într-un jurnal personal toate datele vieții ei, toate amorurile, iubirile și pasiunile. Despre Odobescu, Hortensia nu a scris decât vreo câteva rânduri răsfirate pe-o hârtie.

 

Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu

Irinel Liciu, considerată cea mai mare balerină a vremii, a fost căsătorită cu scriitorul Ștefan Augustin Doinaș, aproape 50 de ani.

În 1957, pe fondul unor discuții anti-comuniste în redacția în care lucra Doinaș, acesta este forțat să denunțe un coleg pentru propagandă împotriva regimului. Refuzând să facă asta, primește 2 ani de zile de închisoare cu executare.

Norocul lui Doinaș stă fix în Irinel, care cunoscându-se bine cu fetele lui Gheorghiu Dej, intervine prin Constanța Crăciun, demnitar comunist, și îl scapă de închisoare.

În 1958 cei doi se și căsătoresc, împotriva tuturor gurilor rele. Într-un interviu realizat în anii 90, Ștefan Augustin amintește că după eliberare nu a putut lucra nicăieri. Fiind un proscris, a stat pe „cârca” soției, ca un prinț consort. A fost închis cu doar 6 lei în buzunar și așa a și rămas.

„Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga – domnul Irinel.”, a povestit Doinaș în același interviu.

Ajunsă în apogeul carierei, cu distincții de artist emerit, Irinel își întrerupe cariera din balet pentru a avea grijă de Doinaș, pentru a fi alături de el, de la gătit, la griji casnice. Se sacrifică, voit, și își dedică viața lui Doinaș.

„Astăzi ne despărțim”

Doinaș, pe de altă parte, are o aventură cu menajera casei, moment peste care Irinel nu poate trece. Își face bagajele și pleacă, în timp ce Doinaș scrie poezie „Astăzi ne despărțim”.

 

Nu rămân separați pentru prea mult timp, căci dragostea lor nu se poate stăpâni. Lui Doinaș, îmbătrânit deja, cel mai bun amic îi devine bastonul, pe care îl ține mereu în partea dreaptă. „În stânga mea stătea mereu Irinel, care mă susținea”. Anul 2002 îi găsește împreună, când Doinaș este răpus de un infarct, alăturat tratamentelor agresive pentru o formă de cancer galopant. Astfel, la vârsta de 80 de ani, Ștefan Augustin Doinaș se stinsese din viață.

Irinel Liciu, devastată de moartea lui Doinaș, merge acasă, intră în camera lui Doinaș, unde surprinde „aceeași dezordine monumentală”. La biroul lui Doinaș, Irinel înmoaie penița și scrie: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide.”. Împăcată, ia un pumn de somnifere și adoarme pentru vecie. Astfel, respectând promisiunea făcută lui Doinaș, ca oricare moare primul, celălalt să îl urmeze prin sinucidere, balerina Irinel Liciu moare, ca să fie alături de soțul ei.

 

Autor: Andrei Rosz

Surse: Historia, Vreau Să Știu Podcast, „Pagini de istorie ascunsă” de Anton Caragea și „Amintiri” de Zoe Cămărășeanu