22 decembrie 2024
Am deschis geamul în zorii dimineții. O rază de soare m-a izbit în față de sub norii gri. M-am uitat spre cer în speranța că măcar un fulg de zăpadă s-ar coborî timid spre pământ. Nimic. Stând în fața geamului am sperat că măcar frigul mă va grăbi să reintru în camera călduroasă. Nimic. O adiere de vânt ușor răcoroasă m-a trimis cu gândul la un mijloc de toamnă, la o zi obișnuită de octombrie. Frig, nu… deși aici nu prea mă plâng. Zăpadă, nu… Colindători, nu… Iarnă?
M-am gândit la iarnă. La iarna pe care am mai „gustat-o” copil fiind, la iarna pe care mi-o povesteau ai mei, la iarna pe care o vedeam cândva prin filmele românești, la iarnă și atât. M-am gândit la asta cu o nostalgie ce nu ar fi trebuit să o simt vreodată, având la rându-mi doar puțin peste două decenii.
Am realizat că va fi Crăciun în doar 3 zile și că anul acesta l-am simțit mai străin și mai îndepărtat decât în orice alt an. Am simțit că nu e, că nu vine, că e pierdut, că l-am uitat pe undeva, pustiit și stingher.
Nostalgie cu arome
Așa că, m-am întors la nostalgie, la memoriile pline de aromă. M-am întors în copilăria mamelor, a bunicilor, a celor care au prins vremuri dificile, mai grele, mai împovărate.
Am pus mâna pe telefon și am început să sun. Dar pe cine pot suna? Cine și-ar deschide cutia amintirilor, plină cu nostalgia copilăriei, și ar scoate povestea Crăciunului familiei sale? Am riscat, totuși. Am sunat apropiații. Cu reținere, s-au avântat treptat în povești. Apoi, mi-am încercat norocul „prin vecini”, pe la casele cunoscuților. În fine, am prins curaj și am încercat chiar și cu necunoscuți. Am cules, deci, câteva amintiri ale Crăciunului din comunism, câteva esențe pline de aromă (dulce sau amară).
Încă de la început, am plecat cu ideea de a nu influența interviurile înspre o zonă neagră de condamnare, ci am vrut să aflu povestea individuală din copilăria fiecărei persoane intervievate. Nu am plecat nici cu vreo dorință de a decontextualiza istoria și de a scoate regimul trecut favorabil libertății actuale. Am încercat, deci, o situare neutră, oricât de neutră s-ar putea în condițiile date, pe un subiect deja politizat.
Despre iarnă și emoția unui copil
„Era zăpadă multă. Era frumos. Mergeau copii cu steaua, cu vicleiul, așa îi spuneau pe atunci.”. (doamna N., 82 ani, Timiș)
„Aveam foarte multă zăpadă. Ne băteam cu bulgări, ne făceam cazemate, ne trăgeam cu sania. Era o bucurie să te joci afară, să ajungi în casă ud și să îți pui mănușile pe calorifer. Atâția copii erau pe stradă… Toată lumea era la derdeluș. Făceam oameni de zăpadă. Și când nu era destulă zăpadă, veneau părinții cu găleți cu apă să facă derdeluș. Parcă niciodată nu venea noaptea atât de devreme, chit că tot la 5 se întuneca.”. (Adrian și Mihaela Furnică)
În asentiment cu domnul Furnică a fost și doamna G., care simte aceeași întunecare subită în ultimii ani, „Iarna era senină. Astăzi e închisă, întunecată. Lipsa zăpezii o face un anotimp sumbru. Atunci nici nu ți se părea că zilele sunt așa de scurte, fiind zăpadă era luminat, aveai impresia că nu s-a înserat.”. (doamna G., 55 ani, Brașov)
„Erau oameni veseli, acum par că vin toți de la înmormântări. Nefiind atâtea supermarketuri toată lumea își făcea cozonacul acasă. Străzile, blocurile miroseau a mâncare, a Crăciun. Oamenii se opreau unii lângă alții să își ureze «Sărbători fericite!». După 1985, și până în ultimii ani de comunism, când nu mai găseai nimic, când toți oamenii erau agitați să facă rost de carne, de lapte, nu mai găseai asta pe străzi, clar nu mai erau așa veseli.” (doamna M., 71 ani, Brașov)
Despre zâmbete vorbește și doamna D., „Erau mai multe zâmbete pe străzi. Lumea era mulțumită cu puțin, poate chiar deloc. Acum nu mai e mulțumită cu nimic, e multă răutate. Am trăit cu puținul ăsta. Nu bine, dar am trăit.”. (doamna D., 57 ani, București)
Moș Gerilă vs. Moș Crăciun
„Oficial venea Moș Gerilă. La școală sau la serviciu, primeam cadouri de la Moș Gerilă. Acasă venea doar Moș Crăciun. Conta mediul din care vine moșul.” (Adrian și Mihaela Furnică)
„La noi era doar Moș Crăciun. Nu am auzit pe vremea aia de Moș Gerilă.”. (doamna N., 82 ani, Timiș)
„Primii ani a venit Moș Crăciun. După am prins și perioada cu Moș Gerilă, dar la noi în casă tot Moș Crăciun rămăsese. La școală, în schimb, numai de Gerilă auzeam. Politica se infiltrase în cultul lui Gerilă, să nu mai știm de Moș Crăciun.”. (doamna G., 55 ani, Brașov)
La pol diferit, soții D. nu l-au cunoscut pe Moș Crăciun decât după Revoluție. „Noi îl știam de Moș Gerilă, acum e cu Crăciunul. Veneau cadouri la muncă din partea lui Gerilă. Tata lucra la piese auto și primea cadouri pentru noi. De pluș nu prea erau, dar aveam multe din fier. Fier și lemn.”. (doamna D., 57 ani, București)
„Moș Crăciun nu era acceptat de ăștia de sus, din conducere. Moș Crăciun era din Occident. Așa a apărut Moș Gerilă.”. (domnul D., 57, București)
Masa de Crăciun în familie
„La noi se mânca în sufragerie în ziua de Crăciun. În rest, mâncam în bucătărie. Nu era, totuși, ceva neobișnuit, ceva special. Nu aveam vreo tradiție specială a mesei de Crăciun. Făceam eforturi să ai tot ce e mai bun la masă, ceva ce nu aveai în fiecare zi la masă. Se mai găseau, până prin 81-82, portocale, se trafica porc de la rudele de la țară. Începea, înainte de sărbători, o frenezie, o fugă după carne.”. (Adrian și Mihaela Furnică)
„Tata lucra în București la o fabrică de lactate, aproviziona magazine. Colegii îi dădeau dulciuri pentru familia noastră. Cantitatea era mică pentru doi adulți și trei copii, dar bine că era. Eu așteptam Crăciunul că să plecăm cu acordeonul la colindat. În dimineața de Crăciun se împărțea mâncare pentru morți, ca după perioada de post. Întâi se tămâia pachetul cu pomană și după se mânca la ora 12 în ziua de Crăciun.” (domnul B., 50 ani, Teleorman)
„Masa de Crăciun era o bucurie. Când vedeam prăjituri, dulciuri, masa plină era o bucurie efectivă. Părinții strângeau, se lăsau pe ei, ca să fie masa de Crăciun bogată.”. (domnul D., 57, București)
„Masa de Crăciun însemna ceea ce înseamnă și astăzi – familia unită. Făceam tot posibilul ca să fim toți la masă. Eram familia întreagă.” (doamna G., 55 ani, Brașov)
Cuvântul cel mai des întâlnit printre cei intervievați a fost familia. Masa de Crăciun a însemnat pentru toți reunirea familiei. Adunarea celor dragi în jurul sărbătorii a fost, și rămâne, o caracteristică principală a Crăciunului.
Cadoul de Crăciun
„Eram săraci. În general, fiecare întreprindere făcea pachete pentru copii și le dădeau părinților. De cele mai multe ori, acelea erau mai bogate decât ce primeam noi în casă. Când eram foarte mică, la bunica primeam câte o cutie de bomboane de pom și ciorapi de lână. Ne bucuram și dacă era cadou, și dacă nu era. Ne bucuram pentru o simplă bomboană. Conta atmosfera, magia pregătirilor. Făceam ornamente pentru brad, găteam și pregăteam casa de Crăciun. Asta era important, nu cadoul.”. (doamna M., 71 ani, Brașov)
„Îmi aduc aminte de o jucărie. Mi-o doream tare mult. Am primit un carusel, ceva în stilul ăsta. Dacă trăgeai într-o parte, se ridicau niște scaune și se învârteau. Cadourile nu erau multe, nici bogate. Primeam un lucru micuț și cam atât.”. (doamna D., 57, București)
„Nu am primit niciodată vreun cadou de Crăciun. Eu am crescut fără tată, și mama, neavând un salariu mare, nu și-a permis să îmi ia nimic. Mai mult de o bomboană sau o portocală, nu am avut.”. (domnul D., 57, București)
„Cel mai frumos cadou primit vreodată a fost un costum național primit de la mama. Când aveam vreo 14-15 ani mi-a făcut mama acest costum să merg cu el la horă în sat. În fiecare an se făcea o horă în sat în ziua de Crăciun. Muzicanții cu vioara cântau și noi dansam între Căminul Cultural și Biserică, într-o grădină mare.”. (doamna N., 82 ani, Timiș)
Primiți cu colindul?
„Era obligatoriu să mergem cu colindatul. Primeam covrigi, mere, nuci, bomboane, ce avea omul prin casă. Dacă eram mai mulți primeam mai puțini, așa că mergeam maxim patru. Încercam fiecare copil să meargă prin blocul lui. Foarte rar mergeam la alte scări.”. (Adrian și Mihaela Furnică)
„Mergeam cu colindul prin vecini. Ne adunam mai mulți copii din cartier și colindam. Ne dădeau cozonac și mere, mult mai târziu și bani. Cornulețele cu rahat erau preferate de noi. Toată lumea pregătea ceva special pentru colindători. Îți programai câte ceva și puneai deoparte pentru când vin colindătorii. Toată lumea făcea asta. Veneau foarte mulți colindători, așa că trebuia să fii pregătit.”. (doamna M., 71 ani, Brașov)
„Aveam un vecin, stătea cu câteva case mai sus de noi. Ne era tare frică de el, cu toate că nu ne făcuse niciodată nimic. De Crăciun, când mergeam, el era cel care ne dădea cel mai mult. Începând de la dulciuri, cât de multe putea, apoi pere, avea un păr în curte cu niște fructe extraordinare, și termina cu bani. Era printre singurii care ne dădea și bani.”. (doamna G., 55 ani, Brașov)
Crăciunul la TV
Amintirea acelui Crăciun
„Îmi amintesc un Crăciun, într-un sens negativ. Am fost internată la spitalul Witting, în București. Am fost cu animalele la apă și am căzut într-o groapă, unde mi-am rupt piciorul. M-a dus tatăl meu la spital, unde am stat 2 luni internată. Fix în ziua de Crăciun a venit tata și m-a dus înapoi acasă. Am petrecut, deci, Crăciunul prin tren spre Timișoara.”. (doamna N., 82 ani, Timiș)
Atunci vs. Acum
„Oamenii nu mai sunt ce au fost. Nu mai există mulțumire. Am două sarmale, ar trebui să fiu mulțumit, fericit că le am. Nu mai simt bucuria care era în preajma Crăciunului. Nu mai e nimeni curios de bradul și prăjitura vecinului. Comunitatea era frumoasă. Dar erau lipsuri, chiar prea multe lipsuri pe atunci.”. (doamna M., 71 ani, Brașov)
„Lipsa colindătorilor o simt cel mai tare. Pierdem tradițiile. Fără asta, parcă se ia din însemnătatea sărbătorii. Cel puțin la noi, nu mai sunt colindători, poate în alte părți mai sunt. Dacă ar fi să aleg un tip de Crăciun, aș face o combinație între ele. Nu se compară ce avem acum, față de ce aveam atunci. Singurul lucru deranjant acum e lipsa tradițiilor, altfel trebuie să recunoaștem că acum suntem mai bine.”. (doamna G., 55 ani, Brașov)
„Era o emulație în jurul Crăciunului, creată în special de această nevoie de a avea ceva nou sau negăsit în general. A doua zi se mergea obligatoriu în vizită, la prieteni, la familie, la rude. Acum lumea e infinit mai concentrată pe cadouri. Componenta personală este mult mai slabă. Accentul era pe întâlnirea dintre oameni, pe relaționare, pe băutul unui pahar împreună. Noi nu am trăit într-o familie foarte religioasă. Nu se mergea la noi la biserică. Tatăl meu a fost cadru militar și nu aveau voie. Totul trebuia să fie discret și în sânul familiei.
Înainte, componenta religioasă era un cadru de întâlnire. Biserica nu era importantă în structura societății de atunci. Pentru un copil de acum, Moș Crăciun nu e ceva fizic, e un pretext pentru a-i aduce ceva material, un cadou. Nu mai cuprinde emoție sau vreo componentă spirituală. Acum e mult mai accentuat materialul. Pe vremuri avea ceva căldură această sărbătoare. Era în interiorul familiei un loc sigur în care puteai discuta ultimele lucruri spuse la Europa Liberă, un spațiu în care făceai ceva ce sistemului nu îi convenea. Era o eliberare, care avea în străfunduri și o componentă religioasă.”. (Adrian și Mihaela Furnică)
Să plâng, să râd sau să colind…
Am închis telefonul, parcă mai plin și mai gol ca oricând. Să plâng de bucuria momentului pe care îl trăiesc sau să râd de nostalgia năzdrăvăniilor făcute? Niciuna și totodată ambele. Tot ce fac e să plec cu povești. Și sper că și tu faci la fel. Încărcat cu nostalgie, cu iubire și durere, îmi creez propria mea poveste, chiar și fără zăpadă și ger, cu un colind în minte ce răsună mai tare ca orice ceată de colindători. Îmi creez propriul Crăciun, în sufletul familiei, al celor dragi, al tuturor.
Autori: Andrei Rosz și Dragoș Dumitru
