M-am așezat ușor stânjenit pe scaunul vechi din catifeaua roșie. Nu am realizat că pentru următoarele 4 ore doamna S. își va vărsa sufletul. Într-o sufragerie destul de spațioasă, cu pereții de un galben ușor spălăcit și dulapurile înalte până în tavan, pline de obiecte mici perfect poziționate, doamna S. și-a construit o lume. În mica ei lume, totul pare ca într-un puzzle, în care fiecare piesă își găsește locul. Nota distinctivă o fac eu, eu acest intrus ce invadez un univers fragil.
Doamna S., ajunsă la 76 de ani, a trăit o viață marcată de evenimente dificile: de o adopție, de un război și de pierderea unicului copil. Personajul din fața mea, care a trăit aproape un secol, și-a sintetizat viața în câteva cuvinte: ,,Fiecare își duce soarta, își cară crucea așa cum poate”.
Așezată în fața mea cu niște pantaloni înflorați, cu o bluza roșie și o vesta albastră peste, doamna S. privește plină de confuzie. Ca și cum simpla ei viață ar fi prea simplă pentru a fi povestită. Cu ochelarii pe cap, parcă se zbate să-și adune gândurile. Întreaga cameră își trage lumina din veioza metalică de lângă fotoliul protagonistei.
,,Am trăit într-o familie bună, nu am simțit că nu sunt de acolo”
Povestea doamnei S. începe cu puțină vreme înainte de nașterea ei. Mama ei biologică, Ecaterina, a fost o refugiată din Basarabia, stabilită la București, unde locuiau și celelalte două surori ale sale. A încercat să-și facă viața, ca venetic, în noul oraș gazdă, și să aibă grijă de fata ei abia născută, cu doar câteva luni în urmă. Tatăl ei, Ioan, era ofițer în armată, astfel relația dintre cei doi părinți era una distantă, poate chiar absentă la acel moment.
,,Mi-au povestit că își trimiteau scrisori, că el spera să se întoarcă cât mai repede și că ea nu știa ce să facă cu mine.”, mi-a povestit doamna S., aprinzându-și încă o țigară din pachetul ei de Winston albastru lung.
Ecaterina a început să lucreze la o casă de copii în 1949, pe postul de infirmieră, loc în care decis să o și lase în plasament pe micuța S., unde putea să o vadă zilnic. Știa că nu are condițiile necesare pentru a crește un copil. Cu alți doi copii, Ionel și Ana, lăsați pe la familii să îi crească, Ecaterina nu a văzut o altă opțiune pentru S. decât să o rupă și pe ea din căminul familiei.
Luând orfelinatul drept casă, doamna S. a supraviețuit în jur de doi ani sub privirea distantă a mamei-infirmiere, ce nu o trata cu mai mult decât pe oricare alt copil.
Golul de afecțiune din viața micuței S. avea să se termine curând.
,,Eu aveam în jur de 3-4 ani, dar când l-am văzut pe tata meu (Ștefan – tatăl adoptiv), nu i-am mai dat drumul, mă țineam de bluza lui și îi făceam cu mâna mamei (Elisabetei – mama adoptivă).”
Tânărul cuplu apăruse ca un licăr de salvare. Elisabeta nu putea să aibă copii, dar mereu și-a dorit o fată. Croitoreasă fiind, îi croia haine pentru școală, în timp ce Ștefan, angajat în comerțul alimentar, se asigura că frigiderul era mereu plin.
Pe parcursul copilăriei, nu a pus niciodată la îndoială faptul că nu ar fi copilul lor. Plină de dragoste și afecțiune, relația dintre ei era foarte strânsă. Părinții adoptivi au încercat să îi ofere cele mai bune condiții. Pasionată de balet și pian, părinții ei au susținut-o din puținul lor. Astfel, doamna S. lua lunea și joia cursurile de pian, iar miercurea și vinerea lecții de balet.
Elena, coincidență sau planificare?
Ca tânăr boboc al Colegiului Național Gheorghe Lazăr, doamna S. nu a anticipat haosul emoțional de care va avea parte la început de clasa a 10-a. Din senin, s-a împrietenit cu o fată, Elena, cu care avea să-și petreacă un semestru în pauzele dintre ore, printre multe ieșiri la cafea și plimbări în parcuri după liceu.
Într-o zi oarecare, după cum rememorează doamna S., Elena i-a aruncat o invitație la cină, la niște prieteni de familie de-ai săi. O simplă cină ce nu ar fi trebuit să-i schimbe fundamental viața. Pusă la masă, printre discuții despre liceu și băieți, desertul a venit mai pe nepusă masă decât s-ar fi așteptat.
„-Știi la cine am luat cina acuma? (Elena)
-La prietenii părinților tăi, nu? (Doamna S.)
-Nu sunt chiar prieteni, ci mai mult rude… Sunt adevărații tăi părinții.” (Elena)
*O reproducere a conversației celor doua din amintirile doamnei S.
„M-au amenințat că le vor spune lor despre această întâlnire.”
„Nu știam ce să cred. Au început să-mi spună despre frații mei, despre ei și de ce au făcut această alegere. La început n-am dorit să păstrez relația cu ei, eu știam că aveam 2 părinți și aceia erau Elisabeta și Ștefan.”
Așa a justificat doamna S. reținerea avută în a le spune părinților adoptivi noul secret aflat. Așa că, până la 26 de ani a decis să nu menționeze nimic legat de acest aspect. Din teama că Ștefan și Elisabeta o vor iubi mai puțin, acum că știe adevărul, a ales să tacă, nevrând să-i supere în vreun fel.
Un personaj esențial al acestui eveniment a fost fratele lui Ioan, un polițist cu grade, care a putut face rost de dosarele de adopție ale doamnei S.. Infiltrat în comunitatea coruptă a miliției, acesta a aflat cine a înfiat-o, cu ce se ocupă părinții adoptivi și la ce liceu învață ea. De aici a început și planul părinților biologici de a se reconecta cu „fata lor pierdută”, sau mai corect spus, părăsită. Au pus-o pe Elena, nepoată de-a lor, să se împrietenească cu doamna S., pentru a-i câștiga încrederea, și pentru a face o punte între ei și ea. Doar orice veste e mai ușor de digerat dacă vine de la un ,,prieten”.
„Îi mințeam pe părinții mei că merg să stau cu Elena, dar eu de fapt mergeam la părinții biologici”
După zile lungi, s-a obișnuit cu noua sa viața pe care o împărțea între cele două familii. Nu voia să îi vadă des, așa că folosea adesea scuze. Noua legătură dintre ea și părinții biologici nu a durat foarte mult, 5 ani mai exact. Apoi, tot ce a rămas a fost un schimb ocazional de scrisori și vederi rare pe la cafele. Doamna S. a simțit desprinderea de ei, croindu-și deja un alt drum în viață. La 21 de ani l-a cunoscut pe F., un bărbat agitat, dornic de căsătorie.
„Ne știam doar de 4 luni și el deja se gândea să mă ceară de nevastă. I-am zis: «Fugi de aici!». Toată viața mea am fugit de 3 tipuri de bărbați: mămoși, zgârciți și bețivi. De unde puteam eu să știu că el nu era așa, în doar 4 luni de când ne vedem?”.
Încă jumătate de an și a venit și căsătoria cu F., deja proaspăt absolvent de ASE. Așa că, noul său angajament a fost construirea unei familii alături de el. În scurt timp, bucuria a fost dublată, odată cu venirea pe lume a Cristinei, fata lor, care a adus un nou sens în viața familiei S.. Însă, pe măsură ce Florin a fost trimis să lucreze în străinătate, mai întâi în Australia și apoi în Israel, familia lor a fost supusă unor provocări semnificative. De la război, la cutremur, Israelul nu le-a fost un loc favorabil.
Căci tot de acolo, într-un mod nevinovat, trimițând mai multe scrisori spre casă, două dintre ele au fost involuntar încurcate. Scrisoarea pentru părinții biologici, prin care le spunea că este bine, a ajuns la soacra ei. Acest incident a adus la suprafață o realitate sensibilă și delicată. Mama lui F. a început să pună întrebări despre persoanele cărora le era menită scrisoarea, și, într-o convorbire cu Elisabeta și Ştefan, aceștia au realizat că fata lor le ascunde descoperirea adevărului. O simplă încurcătură a dezgropat o parte a trecutului ei pe care o credea închisă de mult.
,,Nu mă așteptam să mă sune mama plângând.”
Cu sufletul împrăștiat, a luat primul avion înapoi către România, simțindu-se vinovată că le-a ascuns aflarea adevărului. Multe conversații de la întoarcere, multe cicatrici redeschise, au reușit să-i reconecteze prin acest eveniment. A tăiat, deci, definitiv, legătura cu părinții biologici, alegându-i pe cei adoptivi drept adevărații săi părinți.
,,Mă uitam la mama (Elisabeta) și o vedeam pe fata mea, pe micuța Cristina. Atunci am știu că am alt scop în viață.” Ani mai târziu, Cristina a crescut, și-a întemeiat propria ei familie, dar viața, după cum spune doamna S., ,,este imprevizibilă. Numai Dumnezeu știe ce drum avem și până unde mergem.”.
Cristina s-a luptat cu cancerul pulmonar aproape un deceniu, până la 38 de ani, dar care, în final, a învins-o.
Doamna S. s-a ancorată în puținele momente legate de fata ei. Cu lacrimi în ochi și-a scrumat țigara și continuă să povestească. „Nu pot să nu plâng când mă gândesc la ea. Era rebelă, artistă, picta mereu peisaje când mergeam la casa de la țară.”
Amorțită, deja, după 4 ore de povești, doamna S. s-a ridicat în picioare, zărind-o pe nepoata ei. Leită Cristina, după spusele bunicii, P. este momentul de putere, de amintire a fiicei pierdute.
Revenind din lumea propriilor povești, doamna S. a stins și ultima țigară din pachet. Mulțumindu-mi, a plecat în cealaltă cameră, trebăluind mai departe.
Astăzi, Doamna S., poate aștepta autobuzul în vreo stație sau poate face cumpărături în piață. Dar cu siguranță poartă în ea tăcerea unui trecut haotic, a rănilor nevindecate și poveștile experiențelor de mult apuse.
Autori: Dragoș Dumitru și Andrei Rosz
